Extazul, în primele lui avânturi, îşi creează un peisaj divin, o idealitate pastorală, ridicată în acorduri mistice; dezgustul eleatic al acediei desfigurează peisajul până la fantomal şi, răpind orice sevă firii, introduce o fadoare în existenţă, din exces metafizic. O plictiseală plină de venin, pe care numai blestemul nostru de muritori fără har o mai poate înţelege. Acedia modernă nu mai este singurătatea mânăstirească – deşi fiecare purtăm o mânăstire în suflet -, ci vidul şi spaima de ineficienţa unui Dumnezeu părăginit.

Extazul, în primele lui avânturi, îşi creează un peisaj divin, o idealitate pastorală, ridicată în acorduri mistice; dezgustul eleatic al acediei desfigurează peisajul până la fantomal şi, răpind orice sevă firii, introduce o fadoare în existenţă, din exces metafizic. O plictiseală plină de venin, pe care numai blestemul nostru de muritori fără har o mai poate înţelege. Acedia modernă nu mai este singurătatea mânăstirească – deşi fiecare purtăm o mânăstire în suflet -, ci vidul şi spaima de ineficienţa unui Dumnezeu părăginit.