De fapt, oamenii iubesc vărsarea de sânge, dar nu au curajul să o spună pe faţă. Într-unul dintre romanele existenţialiste este povestit un incident care este aproape adevărat. Un om este adus în faţa justiţiei pentru că ucisese un străin care stătea pe o plajă. Nu-l văzuse niciodată înainte pe acel străin. Nu l-a ucis pentru banii săi. Nu ştia nici măcar cum arată, fiindcă l-a ucis de la spate, cu un cuţit mare. Ei nu se mai întâlniseră, deci nu era o chestiune de duşmănie. Nu erau nici măcar familiari; nu-şi văzuseră feţele unul altuia. Magistratul nu-şi dădea seama ce se petrecuse, aşa că l-a întrebat pe ucigaş: “De ce ai făcut-o?” El a răspuns: “Când l-am înjughiat, a ţâşnit o fântână de sânge din spatele său. A fost unul din cele mai frumoase clipe pe care l-am trăit vreodată. Ştiu că preţul va fi moartea mea, dar sunt gata să-l plătesc. A meritat. Mi-am dus întreaga viaţă în plictiseală, fără nici o incitare, fără nici o aventură. În final, am decis să fac ceva. Iar acest fapt m-a făcut vestit în lume. Poza mea este în toate ziarele. Sunt cât se poate de fericit că am făcut asta.” Nu era nevoie de nici o dovadă. Omul nu nega, dimpotrivă, îşi glorifica crima. Justiţia însă are propria sa rutină – trebuia să fie chemaţi martori; numai cuvântul său nu era acceptat. Poate că minţea, poate că nu-l ucisese pe acel străin. Nu-l văzuse nimeni – nu exista nici măcar un singur martor ocular – aşa că a trebuit să fie prezentate dovezile de circumstanţă adunate de poliţie.

De fapt, oamenii iubesc vărsarea de sânge, dar nu au curajul să o spună pe faţă. Într-unul dintre romanele existenţialiste este povestit un incident care este aproape adevărat. Un om este adus în faţa justiţiei pentru că ucisese un străin care stătea pe o plajă. Nu-l văzuse niciodată înainte pe acel străin. Nu l-a ucis pentru banii săi. Nu ştia nici măcar cum arată, fiindcă l-a ucis de la spate, cu un cuţit mare. Ei nu se mai întâlniseră, deci nu era o chestiune de duşmănie. Nu erau nici măcar familiari; nu-şi văzuseră feţele unul altuia. Magistratul nu-şi dădea seama ce se petrecuse, aşa că l-a întrebat pe ucigaş: “De ce ai făcut-o?” El a răspuns: “Când l-am înjughiat, a ţâşnit o fântână de sânge din spatele său. A fost unul din cele mai frumoase clipe pe care l-am trăit vreodată. Ştiu că preţul va fi moartea mea, dar sunt gata să-l plătesc. A meritat. Mi-am dus întreaga viaţă în plictiseală, fără nici o incitare, fără nici o aventură. În final, am decis să fac ceva. Iar acest fapt m-a făcut vestit în lume. Poza mea este în toate ziarele. Sunt cât se poate de fericit că am făcut asta.” Nu era nevoie de nici o dovadă. Omul nu nega, dimpotrivă, îşi glorifica crima. Justiţia însă are propria sa rutină – trebuia să fie chemaţi martori; numai cuvântul său nu era acceptat. Poate că minţea, poate că nu-l ucisese pe acel străin. Nu-l văzuse nimeni – nu exista nici măcar un singur martor ocular – aşa că a trebuit să fie prezentate dovezile de circumstanţă adunate de poliţie.