Există un singur caz de deznădejde pură. Al condamnatului la moarte.

Deznădejde absolută

Camus identifică momentul condamnării la moarte drept singurul caz de disperare totală, fără speranță sau iluzie. Când finalul este sigur, orice consolare dispare.

Nu orice deznădejde este la fel – cea “pură” implică lipsa completă a oricărei ieșiri, a oricărei iluzii de salvare.

Această stare a fost explorată literar (Dostoievski, Kafka) și în filozofie ca test suprem al omului în fața finitudinii.

Notă

Paralelă la Camus: “Mitul lui Sisif” și la Dostoievski: “Amintiri din casa morților”.